“Titu Maiorescu”, prima universitate privată

Bani. Bani. Bani!

Învăţămîntul e o mare afacere
în România. „Titu Maiorescu“ are 15.000 de studenţi. Cei 15.000 plătesc o taxă anuală de 450 de euro. O parte, cei de la facultăţile mai grele, plătesc chiar şi o mie de euro. Dar putem să rămînem la 450 de euro liniştiţi. Înmulţim 450 cu 15.000 şi ne dă 6.750.000 de euro pe an. Credeţi-mă, putem rotunji liniştiţi pînă la şapte milioane. Au patru sute de profesori. În afară de şefime (rector, decani, prorectori, prodecani + oameni de încredere), care e plătită regeşte, şi de rector, care se plăteşte pe sine la modul imperial, toţi cei patru sute sînt plătiţi ca la stat, ba chiar mai puţin. Realmente, fac foamea. De multe ori, un profesor universitar, un lector, are, la „Spiru Haret“, în jur de 14 de milioane de lei vechi, circa 400 de euro. Am făcut calculul: 400 de profesori, plătiţi cu 400 de euro pe lună timp de un an, costă facultatea 1.920.000 de euro. Hai, două milioane de euro. Rămîn cinci milioane de euro. Se mai pot adăuga terenurile, clădirile, dotările. Se spune că toată hardughia face 200 de milioane de euro. Robi Urs mi-a spus, la el în birou
: „Aş vrea să plec de la această facultate. Crede-mă că aş vrea. Dar nu pot. Sînt necesar acestei universităţi“.

Ursuleţ de miere
Robi Urs e genul de uns cu toate alifiile. De cîţiva ani, Robi Urs e mîna dreaptă a lui Mitică Dragomir la Liga Profesionistă de Fotbal, unde conduce Comisia de Disciplină. Mai e chemat pe la DNA să-l apere pe Mitică, mai face una, mai face alta. Dar, sincer, cred că adevărata lui pasiune e Universitatea „Titu Maiorescu“. Restul e, pe bune, mizilic. La „Titu Maiorescu“, Urs a apărut prin 2001, adus de decăniţa de la Drept, Smaranda Anghene. Ulterior, a devenit un apropiat al lui Filipaş. Unul dintre prorectorii bătrîni, Volonciu, a fost dat jos şi în loc s-a urcat Urs.
Intro
Întotdeauna ţi-ai dori să ştii ce se întîmplă dincolo de anumite uşi. Cînd au apărut stenogramele secrete ale PSD-ului, am salivat. Iată ce zic ei, de fapt, şi ce fac cînd sînt împreună. Ceea ce urmează e despre un loc unde se fac bani buni. O universitate particulară. Pe cheiul Dîmboviţei stau trei dintre the Big Five: „Titulescu“, „Cantemir“, „Titu Maiorescu“. În oraş le mai găseşti pe „Spiru Haret“ şi Româno-Americană. Acestea au reuşit să rămînă şi să se consolideze. Şi-au făcut filiale în ţară. Toate au pornit ca fundaţii. Şi povestea e despre ce se întîmplă dincolo de faţada unei universităţi bogate.
Cazul „Titu Maiorescu“
La „Titu Maiorescu“, toate au fost bune şi frumoase pînă în septembrie 2006. Pe data
de 28, rectorul şi fondatorul Filipaş face un atac cerebral şi intră în comă. Bunul său amic şi prorector, Robi Iosif Urs, vine seara la spital, îndurerat, să-l viziteze pe maestru şi să prezinte familiei părerile sincere de rău. A doua zi dimineaţă, într-o sîmbătă, convoacă repede o majoritate fidelă din senat, îl decade pe Filipaş din drepturi şi se instalează ca rector. Şapte zile mai tîrziu, Filipaş moare, fără să ştie ce-a lăsat în urmă.
Şi Filipaş ăsta era o figură
Avram Filipaş fusese unul dintre marii profesori de drept ai României. După cursurile lui au învăţat şi învaţă toţi studenţii de la Drept, indiferent că sînt la stat sau la particulară. Din discuţiile pe care le-am purtat cu cei care i-au fost alături, a ieşit un portret interesant. Un tip cu farmec, inteligent, cu un ego puternic. Dar şi ahtiat după putere. Iniţial, o mare parte din cei 21 de fondatori au făcut parte din senat. Încet-încet, a avut grijă să-i elimine. Din cînd în cînd, dumnealor greşeau şi, invocînd anumite prevederi ale unui regulament neclar, Filipaş le făcea vînt. Şi mai interesant e că, ignorînd faptul că toţi erau fondatori cu drepturi egale, Filipaş a avut grijă să le inculce părerea că trebuie să fie folositori universităţii într-un fel sau altul, pentru că altfel nu-şi merită banii. Cînd un fondator nu mai avea post în cadrul universităţii, cu părere de rău, îi tăia şi salariul. Nu-i de mirare că fondatorii s-au împrăştiat, sufocaţi de prezenţa apăsătoare a marelui om care, în schimb, a dezvoltat o reală apetenţă pentru unii care îl aprobau.
Şmecherie de avocat bătrîn
Într-un fel sau altul, întotdeauna universităţile particulare au suspectat statul că, la un moment dat, va naţionaliza învăţămîntul privat. În 2002, cînd au apărut Legile Acreditării, un icnet de durere s-a auzit dinspre toate. Legea, în loc să le acrediteze, le înfiinţa, de parcă nu existaseră pînă atunci. Şi nu oricine, ci statul le înfiinţa. Toate vechile instituţii trebuia să predea patrimoniul noilor instituţii înfiinţate prin lege. Universitatea despre care vorbim se numea încă Universitatea Independentă „Titu Maiorescu“. Noua lege îi stabilea denumirea de Universitatea „Titu Maiorescu“. Filipaş s-a gîndit cum poate răsturna situaţia în favoarea lui. Aşa că a făcut un protocol incorect care păstra, printr-o chichiţă, patrimoniul pe fundaţie. În act, totul era greşit. Pe protocol, apare Filipaş reprezentant al senatului, şi nu al fundaţiei care avea patrimoniul. Dar bijuteria finală e faptul că cea care transmite patrimoniul nu e Universitatea Independentă „Titu Maiorescu“, ci Universitatea „Titu Maiorescu“. O colecţie de greşeli care urmau să facă actul ulterior nul, dacă statul ar fi vrut să intre efectiv în posesie.
O moştenire care e la altul
La moartea lui Filipaş, pentru prima oară după mult timp, fondatorii s-au adunat şi s-au privit în ochi. Trecuse ceva timp. Energicul şi tiranicul murise. Mai muriseră şi dintre ei. Nu e de mirare că cei rămaşi au început să se întrebe în ce relaţie mai sînt ei cu universitatea pe care o creaseră. Şi aşa, au descoperit, cu oroare, că din ruinele vechiului Filipaş se întrupase noul Robi Urs.
Şi Urs, şi fondatorii mi-au povestit de o şedinţă de pomină, în care părţile s-au înfruntat. Bineînţeles, fiecare trăgînd pe spuza lui. În momentul în care Ciubotaru şi Burducea, reprezentînd fondatorii, au venit la Urs spunînd că vor să ia universitatea înapoi, Urs a zis „OK, haideţi în senat, să vedem ce zice“. În grabă, au fost adunaţi o sută de oameni, nu numai membri ai senatului, ba chiar şi profesori simpli şi tot felul de studenţi, cărora li s-a spus că vin unii să le ia universitatea.
E foarte probabil că a fost o scenă comică şi penibilă. Cu cei doi vechi, încercînd să spună că universitatea nu e de capul ei, că are o mamă şi un tată, cei o sută de oameni s-au enervat şi i-au huiduit.
Urs îmi spunea, cu satisfacţie reţinută şi cu compătimire: „Să-l fi văzut pe Ciubotaru cum ridica geanta de documente
şi striga: «E universitatea noastră. Aici am documentele». Şi senatul l-a dat afară în şuturi“.
Ursul are o teamă
Cînd fondatorii au început să adune acte, lui Robi i s-a făcut rău. Ca să îşi revină, din timp, profilactic, a vrut să desfiinţeze fundaţia. Un fost elev al profesorului Ciubotaru i-a semnalat că, pe Internet, Asociaţia Universitatea Independentă „Titu Maiorescu“ apare că are proces în două zile, în necontencios, pentru desfiinţare. A fost un mare noroc. Băşicaţi, pe bună dreptate, fondatorii s-au prezentat în ziua respectivă la judecătorie să spună că li se cere desfiinţarea fără ca ei să ştie. În sală, negri de supărare că apăruseră nepoftiţii, erau doi profesori trimişi de Urs să ceară autodesfiinţarea.
N-ai Carte, ai parte
Statutul oricărei universităţi particulare se numeşte Cartă. Carta Universităţii X. De regulă, se găseşte pe site-ul fiecărei universităţi şi poate fi consultată. Vezi acolo pe ce bază funcţionează, cînd s-a înfiinţat, de către cine, care e organigrama. Peste tot, fondatorii sînt pomeniţi cu grijă. La oricare, se vede atenţia cu care fondatorii au precizat cine conduce, de fapt, universitatea. Uitaţi-vă la „Spiru Haret“, la Româno-Americană, la „Titulescu“. Există un preşedinte. Există un consiliu de administraţie în care legea o fac fondatorii. La sfîrşitul fiecărei carte, apare întotdeauna un ultim articol: „În caz de desfiinţare, patrimoniul universităţii revine fondatorilor“. La „Titu Maiorescu“ apare anomalia „Titu Maiorescu“. Urs a avut grijă să şteargă orice urmă din Cartă care amintea de o realitate stînjenitoare pentru el. Nu există consiliu de administraţie. În al doilea rînd, nu apare nicăieri cuvîntul „fondator“. Nimic despre istoricul ei. Să nu mai spunem de cuvîntul „desfiinţare“. Documentul e semnat doar de Urs. Din tot, se înţelege că „Titu Maiorescu“ este Prima Universitate Particulară Înfiinţată de Stat şi Condusă de Profesori. De fapt, e a lui.
Cîteva secvenţe cu Urs
Urs vărsînd acum o lună lacrimi de crocodil la lansarea unei cărţi cu cursurile lui Filipaş, carte pentru editarea căreia nu a dat nici un ban.
Urs promiţînd soţiei lui Filipaş că îi va face profesorului un bust de marmură pe care îl va pune în holul
universităţii şi tot el vorbind pentru treaba asta cu un pietrar care face cruci prin cimitire. Rezultatul a fost aşa de jenant, iar asemănarea atît de inexistentă, încît doamna Filipaş a fost nevoită să îl roage să arunce urîţenia.
Urs zicîndu-mi, la el în birou: „Or să-şi recapete drepturile ştii cînd? Peste 15 ani. O să îi ţin numai în procese“.
Sau Urs chemîndu-i pe cîţiva fondatori de 90 de ani, care fac foamea, să-i semneze o hîrtie, de Crăciun, prin care nu mai recunosc drepturile fundaţiei asupra universităţii. Contra 15 milioane de lei vechi.